Dr. Giacinta Arnaldo, Psiholog clinician, psihoterapeut și neuropsiholog clinician

Trăim perpetuu conectați și, totuși, ne simțim din ce în ce mai singuri. Iar singurătatea este o boală reală, epidemică, cu un efect de ansamblu care depășește individul neexperimentat pentru a se stabili la un nivel de deconstrucție socială, culturală și economică. Această privire de ansamblu poate părea extremistă, dar este susținută de un teanc, dacă poate fi denumit astfel, de date științifice realizate în toată lumea. Începând cu cele care demolează iluzia că rețelele de socializare pot fi un panaceu împotriva percepției de izolare: dacă este ceva, este opusul – ele conduc la un nivel mai scăzut de satisfacție al vieții. Studiile spun că rețelele de socializare sunt, pentru relațiile interpersonale reale, precum semințele prăjite pentru alimentația sănătoasă: te aștepți să simți bucurie între prieteni, iar ceea ce primești cu adevărat este doar un gust plăcut la început, dacă semințele sunt prăjite în mod corect. Puțin haz de necaz nu strică!

Atunci de ce atât de mulți oameni se conectează la contul lor de pe rețelele de socializare și își petrec timpul cu o activitate pe care ei înșiși (dacă îi întrebați) o descriu ca fiind inutilă? Pentru că, de multe ori, nu știu (sau nu mai știu) ce este bine pentru ei și ce îi face fericiți. Ceea ce este cert, este că rețelele de socializare, împotriva oricăror așteptări, ne fac să ne simțim mai singuri. Pe scurt, ne fac să ne simțim rău tocmai pentru că ne fac să ne simțim singuri.

Omul este un animal social, specia noastră a reușit să facă ceea ce a făcut mai ales datorită abilității de a coopera. Grupul, în diversele sale forme, este piatra de temelie pentru dezvoltare și progres, dar și pentru supraviețuirea individului. Sentimentul de singurătate activează zone nervoase precise din creier (cortexul cingulat anterior și cortexul prefrontal ventral drept), care ne fac să simțim durere, tocmai pentru a ne determina să remediem problema și deci, să supraviețuim. În acest moment, poate să nu fie prea surprinzător să descoperi că aceleași zone ale creierului sunt, de asemenea, activate de durerea fizică, iar motivul este același. Durerea este un mecanism de protecție, selectat de evoluție, pentru a ne proteja: dacă nu am simți durere, nu ne-am lua mâna din foc și, prin urmare, am pierde-o. La fel s-ar întâmpla și dacă nu am simți „durere” când suntem singuri, izolați, excluși – nu am încerca să stabilim relații și, de aceea, am pune în pericol supraviețuirea noastră și, implicit, pe cea a speciei.

De aici până la consecințele colective ale unei singurătăți larg răspândite și în creștere este un mic pas conceptual. Societățile se dezvoltă datorită unui pact fundamental de încredere, care se hrănește cu relații. Atunci când majoritatea activităților noastre, de la cumpărarea unui lucru, până la obținerea de informații, până la orientarea într-un oraș, se desfășoară fără a fi nevoie să interacționăm personal cu cineva, are loc o sărăcire progresivă a moștenirii încrederii reciproce, care este cărămida pe care se construiește socialul și, de asemenea, economia. Premisele și consecințele se alimentează într-un cerc vicios, în care individualismul, care duce la narcisism, este începutul și sfârșitul. Această analiză se concentrează mai ales asupra generației mileniale, care întruchipează inevitabil această tendință și pentru care a fost inventată definiția „generația privește-mă”. Dar problema nu este abundența de selfie-uri, ci retragerea în sine pe care o simbolizează.

Televiziunea își aduce și ea contribuția la acest lucru, oferind modele care încurajează egocentrismul, cu o programare care merge într-o direcție precisă. Talk-show-urile și reality show-urile se concentrează întotdeauna pe același punct: să ieși în evidență, să fii cel mai bun, cel mai tare, cel mai nebun sau cel mai respingător și să devii celebru pentru acest lucru. Și, uneori, educația parentală contribuie și ea la această tendință cu un stil educațional indulgent: orice ar face copiii lor, ei sunt întotdeauna „cei mai buni”. Rezultatul tuturor acestor lucruri a fost studiat științific: tineri adulți narcisici, puțin interesați de bunăstarea celorlalți, care, fără niciun motiv anume, cred că sunt destinați unui loc de muncă de primă clasă și să devină bogați pentru a trăi în cele mai bune condiții posibile.

O societate din ce în ce mai individualistă și egoistă nu se îndreaptă doar către o nefericire mai mare, ci și către o fragilitate structurală din ce în ce mai extinsă. Ce trebuie să facem? Propunerea ar fi o reevaluare a dăruirii în detrimentul primirii. Mai multe experimente arată că, instinctual, oamenii au tendința de a se comporta corect și că fericirea este mai mare și măsurabilă atunci când se fac gesturi de generozitate, chiar și foarte mici. Adică opusul direcției indicate de rețelele de socializare, care promovează exprimarea maximă  a individualismului: valorificarea maximă a sinelui, cu narcisism și, inevitabil, izolare socială.

A deveni conștient de problemă și a încerca să reacționezi sunt acțiuni ce determină o stare de bine a individului, deoarece există atât de multe dovezi științifice că stresul cronic este cauza bolii, iar cercetările arată că singurătatea este o cauză puternică a stresului cronic, problemă care aduce cu sine răceli, infarct miocardic, accident vascular cerebral, chiar și cancer, devenind, de fapt, principala cauză de deces în lumea occidentală.

Iar singurătatea este extrem de periculoasă. Acest fapt este dovedit de diverse investigații care au arătat cum lipsa de afecțiune și îngrijire în primele etape ale vieții are consecințe obiective asupra capacității de a gestiona stresul în timpul întregii vieți. Copiii puțin mângâiați, îmbrățișați, iubiți în copilăria timpurie prezintă modificări ale receptorilor hormonilor legați de stres din creier. Motiv pentru care singurătatea poate fi citită ca o afecțiune cu repercusiuni epigenetice, deoarece are capacitatea de a condiționa expresia genelor noastre.