Oare când? Mă uit la mine, mă uit în jur. Mă uit iar la mine și mă uimesc singur prin deciziile pe care le iau atât eu, cât și bărbații trecuți de 35 de ani pe care îi cunosc. Da, recunosc, îmi dă cu virgulă. Să fie de vină secolul în care trăim? Mamele noastre? Școala, societatea, auto-educația? Cred că nici măcar specialiștii britanici sau psihologii cu state vechi nu dețin vreun răspuns concret sau care să mă determine să îmi spun că mă înșel când mă arunc să cred că 90% dintre noi rămânem veșnic copii mari. Plini de orgolii, care își doresc mereu alte jucării sau… mai bine spus, jucăriile altora, că sunt mai interesante!

Era o reclamă, nu-mi amintesc la ce, cu „prada vrea să fie vânată”. Oho! Iar noi, bărbații, știm bine că ne place să fim vânători. Așa am fost dintotdeauna, iar acest lucru ne determină să pornim mereu în căutarea unei noi prade, a unui nou trofeu sau, dacă tot vorbim în termeni pentru copii, în căutarea unei noi jucării. Freud avea dreptate când spunea că din copilărie ni se trage tot prezentul, iar acum subconștientul reacționează că atare.

Mie, unul, nu îmi place că sunt așa. Comportamentul meu contravine aspirațiilor și idealurilor pe care le am. Acesta e și motivul pentru care intenționez să apelez în curând la un ajutor de specialitate pentru a înțelege mai bine unele aspecte ale acțiunilor mele de bărbat matur. Uite-așa, poate reușesc să îi înțeleg mai bine și pe cei din jurul meu.

„Jucăria e a mea și n-o dau la nimenea!” –  cam așa și cu bărbatul secolului XXI. Cât mai multe, cu atât mai bune. Și când se strică… Pa!

Paradoxul unui macho-fashionist

Sunt un frustrat. Recunosc. Dar cum, Doamne iartă-mă, să îi suport pe cei care acum cinci ani, când a apărut moda cu turul lăsat la pantaloni și tricouri lungi (eu de pe atunci îmbrăcându-mă așa), aveau numai vorbe rele, bătându-se cu pumnii în piept că nu înțeleg și că nu s-ar îmbracă niciodată așa. Evident, aceiași oameni ultra deștepți, atotștiutori și homofobi, s-au transformat astăzi în mari fashioniști ahtiați după bluze/ cămăși gen rochiță, tur lăsat gen fustiță. Să nu mai vorbesc de pseudo-modelele masculine de pe plaiuri mioritice, care se umplu de steroizi, se machiază și poartă niște hamuri la 100 lei de dragul de a părea mai cu moț. Aceștia, din urmă, critică tot ce e „fashion” și cu tentă feminină pentru că na, hamurile acelea sunt un simbol al rasei pe care o reprezintă: „sclavii bărbăției”!

Totuși, e bine că unii se străduiesc, altora le și iese, iar astfel evoluăm. Dacă nu am mai judeca tot ce e străin sau tot ce nu putem percepe/ pricepe, ce fericiți am fi! Recunosc, și eu am tendința să judec prostul gust raportat la valorile mele în ceea ce privește îmbrăcămintea și stilul propriu, dar consider că m-am documentat și, totodată, evoluat – pe măsură ce încerc să învăț cât mai multe despre acest domeniu. Hm, chiar mi-am amintit acum de un articol amuzant, dar atât de real publicat pe Vice acum ceva timp. Legat de expresii al căror sens oamenii l-au distorsionat, printre care și „gusturile nu se discută”. Asta o spun cei care știu că au gusturi proaste. Bineînțeles că se discută!

E bine să fii critic, dar dacă tot ai aruncat cu noroi în ceva, atunci asigură-te că peste un timp, nu te scalzi și tu în mocirlă!

My own legacy

Scriu acum sub apăsarea a nenumărate întrebări despre viață, despre moarte, despre oameni. Ce prostie! S-or fi chinuit și alții înaintea mea, n-oi fi eu vreun Voltaire, vreun Sartre, nu mă aștept să găsesc răspunsuri despre piatra filosofală, numai că am un soi de regret și frustrare legat de situația asta în care cădem cu toții – numită destin.

Ce importanță va avea că eu voi muri și vor muri și alții, că într-o zi vor muri toți cei pe care i-am cunoscut? Că va fi mâine, peste 20 sau 50 de ani, înseamnă că asta a fost perioada în care a trebuit să „nu știu ce”. Fuse și se duse. I’m my own legacy!

Știu că pentru mulți este un subiect tabu și am fost educați să privim moartea că pe ceva rău (nu zic că e altfel, e cel mai dureros lucru să pierzi pe cineva drag), dar trebuie să acceptăm că nu ține de noi și că sunt cazuri în care poate e mai bine așa. Cine știe, poate e o simplă trecere în altă dimensiune, altfel Creatorul nu mai lăsa iubirea. Tot el a dat și uitarea. Cum am fi putut trăi zi după zi, cu aceeași durere în suflet, ba mai mult, cu mai multe dureri la fel de intense ca în prima zi?

Îi aud pe unii cum muncesc pentru case și mașini, pe alții pentru copii, artiștii pentru creație. Oare chiar (mai) contează ce lași în urmă? Pentru cine? Pentru unii contează, pentru cei mai mulți, nu.

Parcă e mai puțin dureros când moare cineva bătrân, de 90 de ani de exemplu, bolnav și sătul de viață, de chin și care vrea doar o eliberare. Cert este că toți venim cu o misiune pe Pământ și când aceasta se încheie, plecăm liniștiți. Așa se spune, dar cei care te plâng nu sunt la fel de liniștiți. E greu să îi spui unui părinte cum că al lui copil „a plecat terminându-și misiunea”, acest lucru nici eu nu îl pot accepta.  E dureros și punct. E uman să simțim, repet, altfel nu mai există iubirea, chit că unii nu știu ce înseamnă sau n-au fost capabili să o cultive în viață asta.

 

Oare chiar contează cum își vor aduce aminte ceilalți despre tine?

Oare chiar contează ce lăsăm în urmă?

Oare de câte vieți e nevoie să învățăm și ce?

Oare cine suntem în esență și de ce venim?

Oare sunt?! Sunt. My own legacy.