Cu mult timp în urmă, la începutul anilor ’60 s-a întâmplat să intru în posesia revistei italiene „VOI”, o revistă în alb-negru care a avut o viață relativ scurtă. Doar câteva numere au văzut tiparul, dacă îmi amintesc bine. Această revistă informa femeia modernă din acea perioadă, avându-l ca şi colaborator pe cunoscutul make up artist Alberto De Rossi, căruia i se încredinţase rubrica de frumuseţe. Cu seriozitatea acelei perioade, el oferea sfaturi preţioase şi utile despre machiaj, coafură, stil, etc

De Rossi a fost unul dintre marii make up artişti de film. Starurile de la Hollywood pretindeau caselor cinemato­grafice cu care colaborau, ca De Rossi în persoană să se ocupe de machiajul lor. Marile dive din perioada respec­tivă erau Audrey Hepburn, Ava Garner, Elizabeth Taylor, etc. De Rossi era, de asemenea, destul de cunoscut şi printre oamenii de rând, datorită unui spot publicitar de televiziune care promova un colir. Rolul său în această re­clamă era de a aranja chipul unei domnişoare, cu abilita­tea care îl caracteriza. La finalul spotului, chipul fetei arăta cu mult mai frumos, dar o frumuseţe extrem de naturală, la îndemâna oricui. În acest fel, make-up artistul starurilor de cinema, intra de mai multe ori pe săptămână în casele oamenilor aducând un mesaj de speranță.

Eu, fiind mic și curios, eram uimit de felul său de a aborda frumuseţea – o privea ca pe o problemă de matematică sau o teoremă de geometrie: ”Pentru a echilibra partea de jos a chipului, trebuie să creați volum în partea de sus, astfel încât, graţie iluziei optice, asimetria se va reduce în mod semnificativ.

Îmi amintesc de răspunsul oferit uneia dintre cititoare: pe care o sfătuia să adopte o nouă coafură şi să aplice rujul pe toată suprafaţa buzelor, nu doar pe centru aşa cum obişnu­ia să se fardeze aceasta de obicei. El îi spuse, de aseme­nea, că din punctul său de vedere, ar fi avut un beneficiu extraordinar dacă decidea să recurgă la epilarea com­pletă a sprâncenelor, ca mai apoi să le redeseneze puţin mai sus. Natura îi oferise sărăcuţei o pereche de „mustăți dezordonate”, care se aplecau pe pleoape ca o povară pe un spate curbat. Acum îmi dau seama ce avantaj imens îi putea aduce acestui chip o astfel de schimbare…

Cheia de boltă în arhitectura feţei umane

Într-o altă ediţie a revistei ”YOU”, maestrul povestea despre întâlnirea sa cu Audrey Hepburn care, dacă îmi amintesc bine, a avut loc pe platourile de filmare ale fil­mului Vacanţă la Roma (1953). Însuşi De Rossi a creat pentru Hepburn aşa zişii „ochi de gazelă” ca și renumite­le „sprâncene în formă de aripi de pescăruș”

Aceste caracteristici au început să facă parte din imaginea actriţei, iar atunci când cineva se referea la ochi de gazelă era echivalent cu a o cita pe Hepburn. În copilărie nu s-a în­tâmplat să vă jucaţi cu plastilină? Eu, de exemplu, după ce făceam o mingiuţă din plastilină, o străpungeam cu un creion şi eram uimit de perfecțiunea cu care creionul intra şi iesea din acel orificiu perfect conturat. În mod similar mi se pă­reau sprâncenele lui Hepburn – păreau perfecte în maniera în care completau forma ochiului, fără nici o forțare: cheia de boltă în arhitectura feței umane.

Aşa s-a întâmplat că în mine a luat naştere un fel de interes obsesiv pentru sprâncene şi pentru chipul oamenilor, în ge­neral. Am început să privesc cu interes chipuri frumoase şi mai puţin frumoase, faimoase sau necunoscute. Încercam să îmi dau seama de ce erau frumoase sau nu, armonioase sau lipsite de graţie. Încercam să înțeleg în ce măsură sprâncene­le erau responsabile de armonia sau dizarmonia acelui chip.

Am învăţat, de asemenea că existau diferite modele de sprâncene: sofisticate, casual, stilul anilor ’20, ’30 sau ’50. În acei ani am observat şi am experimentat ceea ce la începu­tul anilor ‚70, francezii publicau în cartea „Les regles d’or de Stefano”.