Petrecem timp cu cei din jurul nostru, interacționăm, avem conversații și împărtășim experiențele, poate și trăirile din viața noastră – ceea ce ne poate face să credem că îi cunoaștem bine.

În relațiile apropiate, cum ar fi relațiile cu părinții, partenerii de viață sau copiii, se creează uneori o impresie puternică, dar falsă, că-i cunoaștem chiar foarte bine.

De ce spun falsă? Pentru că este doar o iluzie, o iluzie a cunoașterii celorlalți. Credem că-i cunoaștem bine pe cei din jurul nostru, pe cei apropiați, dar cât de adânc explorăm adevăratele lor gânduri, emoții și sentimente?

Uneori, cei din jur nu se cunosc nici ei foarte bine, așa că… e oare posibil să-i cunoaștem noi, mai bine decât se cunosc ei înșiși?

Da, este adevărat că putem cunoaște gusturile lor în ceea ce privește alimentația sau îmbrăcămintea, putem observa comportamente și anticipa reacții, putem știi ce-i bucură sau ce îi întristează și lista poate continua.

Putem cunoaște multe despre cei din jur, dar o ființă umană este mult mai complexă, iar faptul că știm o parte despre celălalt (de multe ori doar cea superficială, vârful icebergului), ne face să uităm de multe alte aspecte care rămân neexplorate.

Sub suprafața aparentă a personalității fiecărui om există experiențe și trăiri adânci pe care ori nu le putem vedea, ori nu le înțelegem cu adevărat. Și partea cea mai interesantă este că, uneori, nici acel om nu își cunoaște sau înțelege propriile trăiri.

Mulți oameni nu au o înțelegere profundă a lor înșiși. Ei pot fi luați prin surprindere de propriile reacții sau sentimente, sau pot lupta cu întrebări legate de identitate și scop.

Așadar, cum putem aborda această problemă a iluziei cunoașterii celuilalt? Prin conștientizarea acestor două aspecte: (1) nu-i cunoaștem cu adevărat pe ceilalți, ci doar presupunem că-i cunoaștem și (2) cum am putea să-i cunoaștem noi mai bine pe cei din jur, când, uneori, ei înșiși nu se cunosc?

 

Ștefania Ardelean